Cel care, într-un august canicular, îi oferise – dar de ziua ei – Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste avea, în sfârşit, s-o surprindă. De-adevăratelea. Asta de nu cumva aparenţele nu vor fi fost din nou la fel de înşelătoare... şi atunci... Dar să pornim, ca entităţi de bună-credinţă ce suntem, de la prezumţia de adevăr / nevinovăţie. Poate nu era, totuşi, atât de vanitos. Nici atât de egoist. Nici atât de prea-puţin-uman. De imposibil ! Şi ce avea ea de pierdut?! Oricum îi plăcea suficient de mult să fie surprinsă, încât era în stare, măcar uneori, să ignore încărcătura mai puţin pozitivă a evenimentului cu pricina, de dragul surprizei, al ieşirii din „neîntâmplat”. Deci, să fie surprindere !

Câteodată însă, destinul sau tentativa-de-destin ia forme cel puţin stranii. Iar tu, ca om al cuvântului, eşti convins că mult mai uşor [în orice caz, mai comod] ar fi să scrii despre întâmplări nepetrecute vreodată decât despre cele care te acostează frontal, hic et nunc. Celor dintâi le-ai da tu însuţi / însăţi o cronologie, le-ai conferi o motivaţie cât de cât credibilă, o finalitate, un scop derizoriu sau marele sens, la capătul căruia inevitabil s-ar produce trecerea. Le-ai privi cu detaşare, chiar cu oarecare trufie, tu, naratorul omniscient care nu va trebui să ţină seama de “petrecut”; în faţa personajelor care vor propune, tu, mic-mare demiurg, vei dispune. Vei încerca, desigur, să nu depăşeşti anumite graniţe. Cele ale bunului-simţ. Şi, totuşi, pus înaintea Întâmplării, nu ai alternativă, trebuie să bifezi. Ba da! Ai putea trânti uşa! Te-ai lipsi de orice “noutate”, de orice “continuare”! Dar nu! Cineva trebuie să se ocupe şi de, mai ales atunci când intuieşti că, după toate probabilităţile, timpul te cheamă să-i fii, dacă nu protagonist, măcar un pion cu minimă înclinaţie spre agentivitate, cel puţin martor. Şi, chiar dacă probele [un fel de iniţiere?!] vor fi dure, musai va trebui să rezişti până la capăt. Aşa se cuvine. Aşa este demn. Într-un fel face parte din “contract”!

De fapt, ce tot îndrugi? Nu cumva imaginaţia incurabilă îţi joacă iarăşi feste? Nici măcar nu ai certitudinea absolută că este EL,... cel cu Parabolele! Cum aşa?! Bine,... şi atunci publicul ăsta, care încerca să-ţi acorde credit, ce va spune? Îţi va oferi păsuire? Elementara circumstanţă atenuantă? Şi cu demnitatea ta auctorială cum rămâne?
–Nuuuu, staţi să vedeţi... nu e vina mea [... cine se scuză se...!]... chiar nu e! Oricine pus în faţa unei astfel de situaţii ar reacţiona la fel..., ba mai rău!
Te vor arăta cu degetul. Era mult mai onest să recunoşti de la bun început că tot ce vei aşterne pe blancul ăsta nu este decât fic-ţi-u-ne!!
–Probabil că da, nu şi atunci când eşti luat prin surprindere, cumva cu asalt!
Te vor privi cu neîncredere. Vor da să plece. Să nu se mai întoarcă. La fel ca şi tine însă, vor fi curioşi. În virtutea acestei slăbiciuni, vor face concesia supremă: te vor lăsa să-ţi expui [scurt şi la obiect!] întâmplarea neadevărată..., poate-poate verosimilă.